May 31, 2012

Snow White and the Huntsman/Alba ca Zapada si razboinicul vanator (2012)

Nota mea: 6.7
Regia: Rupert Sanders
Gen: acțiune, aventură, dramă

Morala mea: Când ești frumoasă, ai lumea la picioare; când nu, e tocmai invers. Glumesc! Morala-i una clasică: binele, așa plăpând cum pare el, învinge întotdeauna răul!

A fost odată ca niciodată, cam pe vremea când Albă ca Zăpada ședea ferecată în Turn și își încheia Tatăl Nostru făcând semnul catolic al crucii (???!!!!), o regină-vrăjitoare auto instaurată abuziv la cârma regatului. Nu-i pusese gând prea bun copilei cu fața albă ca omătul, părul negru ca smoala și buzele roșii asemenea trandafirului (Kristen Stewart), căci nimeni nu o putea întrece în frumusețe pe însăși cârmuitoara Ravenna (Charlize Theron), deși, din punctul meu umil de vedere, nu prea avea de ce să-și facă griji.

Antiteza nu pare a fi situată doar la nivelul celor două caractere, întâlnind o opoziție clară între culoarea părului și ce oferă ele lumii pe care o ating. În ciuda pletei blonde, regina este însuși Întunericul, răul, totul fiind veștejit, putred, găunos și mustind de viermi în juru-i, iar Albă ca Zăpada are un păr negru ca tăciunele, dar ea este Viața, lumina, belșugul, recolta și bunătatea.

Regina se hrănește cu tinerețea fetelor frumoase din regat, iar efectele cocktailului sunt cat se poate de vremelnice și numai inima Albei ca Zăpada îi poate servi scopului suprem: frumusețe, tinerețe și putere veșnică! (Chipul frumos care se degradează și este readus apoi la perfecțiune prin acest sumbru elixir mă trimite în treacăt cu gândul la Michelle Pfeiffer din Stardust.)


A fost odată ca niciodată și mai bine ar fi fost dacă n-ar fi fost...Povestea e tăvălită generos într-o făină cu multe efecte speciale reușite, dar suficient de groasă încât să nu-i mai simt miezul. Mult exercițiu de imaginație stricat inutil de dialoguri și atitudini nepotrivite uneori, dublate de o prezență mai palidă a Albei ca Zăpada decât însăși tenul ei, care nu-i nici cea mai frumoasă și nici cea mai talentată actriță din împărăție, utilizând același registru mimic aproape neinspirat din Twilight. În schimb, chipul perfect sculptat al Charlizei Theron îți taie răsuflarea, dând puternica senzație că frumusețea reginei malefice o întrece înzecit pe-a Albei ca Zăpada și că oglinda magică grăiește ce grăiește doar de dragul poveștii.

O poveste din care au mai rămas, totuși, câteva elemente de odinioară, dar pierdute într-o mozoleală nouă: vânătorul care mai mult bea și se încaieră decât vânează, cei 7 piticei/moare unul în luptă/mai rămân 6 dintre ei, mărul otrăvit (dar fără cingătoarea și fără pieptenele otrăvit pe care mi le-am dorit atât de mult), corpul reginei Ravenna se multiplică în păsări (care mă trimit către Madonna din Frozen). În plus, ea nu ia înfățișarea unei bătrâne gârbovite care negustorește una-alta, ci își trimite oastea la căutări, iar Albă ca Zăpada nu mai este o fetiță delicată, ci îmbracă zalele ce-o vor apăra în lupta călare. Ea are privilegiul, oarecum modern, de-a fi sărutată post pseudo mortem de 2 flăcăi (chipul lui Sam Claflin îmi amintește în treacăt și tulburător de Cristopher Reeve în tinerețile sale). Și chiar dacă par să aibă sens într-un context specific, ar fi indicat să eviți fraze de genul ”Ești fata tatălui tău” oricât de onorabilă sau de poznașă ți-ar fi intenția.

O îmbinare curioasă de elemente când plăcute, când dezamăgitoare, al căror rezultat nu are măsura potrivită pentru mine, o ferventă iubitoare a fanteziei și a poveștilor. Poate că o Albă ca Zăpada întruchipată de o actriță ceva mai credibilă și mai puțin superficială, mai multă consistență în dialoguri și o viziune mai puțin călare ar fi contrabalansat simțitor starea de spirit. Și totuși, chiar și cel mai ursuz dintre spectatori va descoperi câteva scene frumos realizate, o poiană de vis a zânelor, cu viețuitoare cum numai în povești ți-e dat să vezi. Și e drept, poate că nu mi-aș fi dorit s-o descopăr pe Albă ca Zăpada gătind și dereticând de zor în casa piticilor, dar scena dansului de lângă foc nu mi s-a părut cel mai fericit exercițiu de imaginație. De asemenea, așteptam mai mult de la scenele cu pădurea fermecată ale căror crengi m-au lovit peste față în loc să mă înfășoare strâns până la o sufocare dulce-amețitoare.

Deși Tim Burton nu a fost tocmai pe măsura așteptărilor mele în Alice in Wonderland, cred c-ar fi făcut o treabă înzecit mai bună în cazul de față. Sunt tare curioasă ce-ar ieși...

Până atunci, oglindă-oglinjoară...regina-i cea mai frumoasă din țară!