May 16, 2012

The Raven (2012)

Nota IMDB: 6.9 (hai, 6.5!)
Regia: James McTeigue
Gen: mister, thriller

Morala mea: Ai grijă la mesajul pe care îl transmiți atunci când te apuci de scris ceva. E foarte posibil să-i inspiri pe alții și nu întotdeauna în sensul bun. În plus, munca ta poate atrage atenția unor invidioși mărunți, dornici să te strivească.

Habar nu ai cât de ușor este, uneori, să seduci cinefila mofturoasă din mine! Hai, așează-te și deapănă-mi o poveste cu detectivi, încâlcește-o, răsucește-o, dă-mi indicii, provoacă-mă să chibzuiesc și de-ți vei țese bine plasa, voi cădea în ea precum o gânganie care s-a întâlnit cu un păianjen. Dar, de nu ți-e solidă, mă voi zbate și nici c-ai să mă mai prinzi vreodată!

The Raven m-a sedus încă de la o simplă lecturare de sinopsis, dar m-a abandonat într-un parc, chiar pe banca unde a fost găsit Edgar Allan Poe, scriitorul muribund ce rostea aiureli. Câteva ingrediente puse în ciorba clocotindă scoteau miresme îmbătătoare: istorisire cu detectivi din secolul al XIX-lea (fără amprente, ADN, Luminol și alte elemente semnificativ ajutătoare – unde capacitatea de deducție se desfată regește), scriitorul de geniu Edgar Allan Poe (puțin cam căzut în damigeana cu alcool și inadaptat după criteriile sociale ale vremii), o iubită menită să mai contrabalanseze puțin din sumbrul scrierilor lui Poe și, nu în ultimul rând, șarmul lui John Cusack.


Plecând de la misterioasa moarte a scriitorului de geniu, scenariștii Ben Livingstone și Hannah Shakespeare s-au gândit să combine realitatea unui sfârșit încețoșat cu ficțiunea operelor lui Poe, imaginând o posibilă variantă a ultimelor 5 zile din viața acestuia. Numai că, de la intenție până la faptă se poate dovedi un drum lung cam cât de la Anna la Caiafa și teribil de frustrant pentru spectator.

Avem, așadar, un thriller cam sumbru (și atât!), unde un deranjat la tărtăcuță s-a gândit că ar fi drăguț să se inspire din scrierile lui Poe (John Cusack) pentru a comite câteva crime macabre, iar polițistul Fields (Luke Evans) își dă seama rapid de acest lucru, cooptându-l pe marele scriitor în goana febrilă a demascării criminalului. Treaba se complică nedorit de mult în momentul în care însăși logodnica scriitorului (Alice Eve) este răpită și poate deveni, în orice secundă, încă o victimă nevinovată a unui cetățean certat grav cu rațiunea sănătoasă.

Deși am spus mereu ca al nostru corp dăruit de Mama-Natură e mai frumos în ansamblul lui, decât ciopârțit și împrăștiat care pe unde, nu mă deranjează sumbrul din acest thriller deloc strălucitor. Dimpotrivă! Îmi plac limbile tăiate și gurile cusute cu ață, morții palizi, mâinile trimise prin colet, ratonii ținuți pe post de animale de casă și hrăniți cu inimi de pe nu știu unde, precum și maruntaiele scoase cu freza din abdomen, dar trebuie să ai și o poveste solidă în spate. Asta dacă vrei să mă și cucerești, nu doar să mă îngrozești stupid, stârnindu-mi esofagita de reflux cam degeaba. Dialogurile plutesc în ape superficiale și pline de clișee, care nu reușesc nicicum să mă introducă într-o atmosferă de secol al XIX-lea. Declarațiile de dragoste sunt cam stupide și seci pentru acele vremuri, iar cererea în căsătorie m-ar enerva pînă și pe mine, duduie locatară a secolului al XXI-lea (ceva de genul ”Care e problema?” ”Aștept o propunere, Poe!”, ”Bine, vrei să fii soția mea?”)

Filmul dispune de ceva acțiune și o țâră de suspans, insuficiente, însă, pentru a mă gândi că i-aș putea da vreo șansă. Iar inteligența mea se simte grav insultată în momentul în care o domniță este răpită dintr-o sală plină cu oameni care dănțuiau și înțesată cu polițiști mascați gata-gata să înhațe un nemernic. Și asta fără să îmi arate vreo fracțiune de secundă cum acest lucru este posibil, sugerând, mai degrabă, o scenă tăiată din greșeală la montaj.

Nicio performanță actoricească nu a excelat în peliculă, ba chiar aș îndrăzni a spune că Alice Eve mai are până să mă convingă. Ochelarii cu dioptrii generoase ai bunicii nu mă ajută să întrezăresc vreo urmă din șarmul lui John Cusack, cu care mă obișnuise în alte dăți. Deși m-am documentat inițial asupra intenției scenariștilor, nu cred că evocarea lui Poe este una inspirată și nici măcar constantă. Da, văd un scriitor aspirant cerșind publicarea articolelor la o gazetă locală din motive de faliment personal, dar nu văd nici urmă din geniul lui Edgar Allan Poe, cel puțin așa cum l-am cunoscut eu din scrieri. Dimpotrivă, l-au dotat cu o armură de mediocritate nedrept și revoltător de impenetrabilă.

Deși s-au făcut eforturi în direcția decorurilor de epocă, totul îmi pare nou croit pe model vechi, peste care s-a aruncat ostentativ o găleată de praf, doar-doar mai dispare din luciul trădător al contemporaneității.

Strict din puntul meu de vedere, The Raven se rostogolește ireversibil pe panta eșecului, lăsând în urmă o mânjeală semi-gotică irelevantă, deși tare mă tenta să-i zic spârcâială. Un fel nefericit de a vinde tomate cu aspect estival îmbietor, dar cu gust iernatic.