Coraline (2009)

Rating IMDB: 7.9/10



Regia: Henry Selick



Uneori, cand mintea mea oboseste in aceasta lume extenuanta pana la ultima picatura, simt nevoia de a ma refugia in celalalt taram, pe care l-am parasit doar biologic, dar niciodata cu sufletul: cel al Copilariei. Efectele acestei calatorii sunt atat de benefice, incat s-au transformat intr-un medicament ce da dependenta. Nu am dorit niciodata sa parasesc lumea copilariei, dar asa a fost scris! Imi iau infuzia de relaxare, detasare de ceea ce este adult si ma intorc in lumea trupeasca plina de energie, optimism, dragalasenie.


Ultima asemenea calatorie a fost prin "Coraline", dovedindu-se mult mai benefica decat m-as fi asteptat. Este un film de animatie exceptional, cum nu credeam sa mai vad curand. Sigur, Henry Selick imi era cunoscut prin capodopera "The Nightmare Before Christmas", dar si prin "James And The Giant Peach". Totusi, Coraline are ceva aparte, fapt ce m-a determinat sa il recomand calduros si altora.

Cele mai dese acuzatii la adresa acestui film s-au materializat in asa-numita sinistrenie a lui, sinistrenie pe care nu o recunosc decat pe sfert. Celelalte 3 sferturi sunt semnificatii, invataminte, simbolistica, mister si, de ce nu, amuzament. Ochiul iti este desfatat de o imagine desavarsita, cum putine animatii o au in zilele noastre. Si cand spun "imagine desavarsita" nu ma refer nicidecum la capacitatea desenatorului de a reda cat mai fidel realitatea (mi se pare o prejudecata crunta atunci cand analizezi un desen animat), ci ma refer la desene in sine, la armonia intre culori, la claritate, la modalitatea de incadrare a personajelor. Indraznesc sa afirm ca filmul "Coraline" exceleaza la acest capitol, asa cum o face si la capitolul intriga.

Coraline este o fetita mai afurisita, dar tare descurcareata si curajoasa. Victima a societatii moderne, este neglijata de parinti, preocupati, mai degraba, de noul catalog de gradinarit pe care trebuie sa il publice, decat de copilul dornic de atentie, asa cum sunt, in definitiv, toti copiii. Printr-un concurs de imprejurari, fetita cu parul albastru (m-am intrebat adesea de ce asa), gaseste portita spre o alta lume, Dincolo de zid, unde numai lucruri bune par sa o inconjoare. Acolo sunt exact personajele din viata reala, dar cu nasturi in loc de ochi si cu o atitudine diametral opuse Vietii Obisnuite. De cealalta parte a peretelui, are parinti ce o coplesesc cu atentii, o gradina edenica, prieteni, dar si matza neagra ce poate vorbi asemenea oamenilor. Intoarcerea in anosta lume din care isi doreste tot mai mult sa scape, are loc prin somn, si pare de fiecare data tot mai dezamagitoare.

Cum morala spune ca tot ceea ce este perfect dureaza prea putin si ca ceea ce este frumos este si daunator, Coraline descopera incetul cu incetul imensul pericol ce o asteapta, fiind nevoita sa lupte pentru ea si familia ei. Aceste calatorii in lumea de Dincolo de Ziduri sunt pigmentate cu soricei dansatori, cu doamne respectabile ce ghicesc in ceaiul de iasomie, precum si cu matza neagra cu ochi imensi albastri, care da sarea si piperul filmului, unicul element potentator de aroma, asa cum ar spune unele guri ce nu au fost atat de impresionate de "Coraline".

Eu...da...am fost impresionata de acest film ciudatel, dar captivant si plin de invataminte. Ii multumesc lui Henry Selick (dar si celui care a scris cartea, Neil Gaiman), pentru interesanta experienta pe care mi-au oferit-o!

Paradise Now (2005)

Rating IMDB: 7.6/10



Regia: Hany Abu-Assad



Dificila, complicata, interminabila! E povestea unor oameni ce par ca nu isi mai gasesc linistea. Motivele lor mi se pierd in hatisul neuronal, dar marturisesc ca este pentru prima oara cand vad spinoasa relatie Israel-Palestina redata intr-un mod atat de obiectiv, incat nu ai nicio scapare: filmul te pune pe ganduri! Mai presus de adevaruri istorice, religii, dumnezei, recompense edenice, este surprinsa aici povestea a doi mecanici palestinieni recrutati de o organizatie extremista, in vederea comiterii unui gest final, unic, suprem: acela de a se arunca in aer (la interval de 15 minute intre cei doi), intr-o zona aglomerata a orasului israelian Tel Aviv. Eventual, daca ar fi posibil intr-un autobuz plin cu soldati, cu atat mai bine!


Interpretarea este exceptionala si convinge pana in ultimul minut. Dialogurile inventariaza conceptii, stari, explicatii, razgandiri si tot ce ar mai putea fi in repertoriul unei sinucideri-atentat. Echilibrul este dat de Suha, o activista pacifista, menita sa contrabalanseze habotnicia celor doi, combatand fiecare argument ce ar putea sta la baza unei razbunari de asemenea proportii. Femeia explica cum un atentat genereaza si mai multa ura, perpetuand razboiul si nicidecum atenuandu-l. Practic, spune ea, nu se va termina niciodata, atata vreme cat, primind o palma, te gandesti cum sa dai un pumn zdravan. Vei primi la randul tau 2 pumni, iar pasul tau va fi acela de a da 3 si tot asa...


Ferchezuiti si imbracati in costume, cei doi mecanici devin de nerecunoscut, dar banali in acelasi timp. Desi planul este bine pus la punct, cateva lucruri nu merg bine la granita, iar povestea se complica putin, ceea ce aduce puncte la suspans.


Nominalizat la Oscar in 2006, pentru cel mai bun film intr-o limba straina, a pierdut in fata lui Tsotsi. Ramane, totusi, un film ce nu trebuie ratat, in care personajele si numele lor sunt mai putin importante! Esentiala este istoria sangeroasa ce se scrie in fiecare zi pe acele taramuri.

Strangers on a Train (1951)

Rating IMDB: 8.3/10

Regia: marele Alfred Hitchcock

O treaba mi-e din ce in ce mai clara: lui Alfred Hitchcock ii place crima. O studiaza, o adulmeca, o exploateaza pana devine un subiect fascinant si unic in sine.

Cam asa sta treaba si cu "Strainii din tren". Debutul este inocent, cu doi cetateni care se intalnesc intamplator, Guy Haines (tenisman care s-ar orienta mai degraba catre politica, insurat, dar in pragul divortului, iubindu-se cu fata unui senator) si Bruno Anthony (aflat sub papucul unui tatic sufocant, maniac etc)

Si uite-asa, din vorba in vorba, cei doi descopera ca in viata lor exista o persoana pe care o urasc de moarte, pentru ca le ingreuneaza in mod vadit traiul, facandu-l tot mai nefericit. Bruno nu isi mai suporta tatal excesiv de autoritar, iar Guy are o problema extrem de serioasa, din moment ce ar vrea sa divorteze pentru a se casatori cu cea pe care o iubea. Ce sa-i faci, asa e in tenis, nevasta a propus divortul si tot nevasta se razgandeste.

Bruno vine cu o idee cel putin neobisnuita, geniala in esenta: sa faca schimb de crime! Astfel nu ii va banui nimeni! Guy, inca normal la tartacuta, nu prea e de acord. Si totusi, Bruno o face! Ii omoara nevasta in parcul de distractii si incepe sa-l terorizeze psihic pe tenisman pentru a-l determina sa comita partea lui de crima, cu care, vezi Doamne, ramasese dator.

In momentul in care Politia afla de decesul sotiei, tenismanul devine suspectul nr 1, desi el nu are nici cea mai mica contributie in treaba asta. Pe de cealalta parte, Bruno (posibil un precursor al lui Norman Bates din Psycho?!) il hartuieste zi de zi, tocandu-i marunt creierii. Incearca sa rezolve problema amiabil, atat el cat si logodnica lui, dar fara sorti de izbanda. Scena-deznodamant este o lupta in caruselul care se invarte pana la vertij, printre fetze ingrozite si sinistre.

Nefacand exceptie nici de aceasta data, Hithcock exploateaza situatia, aducand personajele principale pe culmile hartuirii, nebuniei, paroxismului (Bruno era cat p-aci sa stranga de gat o babutza in cadrul unei petreceri, cica un fel de demonstratie a unei crime). O regie desavarsita completata cu un scenariu pe masura!

Auzi la el, dom'le: schimb de crime! Ptiu, dracie! Sa nu inspire cativa nefericiti!

The Incredible Hulk (2008)

Rating IMDB: 7.2/10


Regia: Louis Leterrier

Nemaipomenit film! Nemaipomenit de enervant!

Cand am vazut cine joaca in filmul asta, mi-am zis ca trebuie sa il vad imediat! Am o mare afinitate artistica pentru Edward Norton, atasandu-ma de el in timp, incetisor...Talentul lui nu a incetat niciodata sa ma uimeasca, incepand cu American History X, unde m-a fascinat, m-a facut sa imi pun o groaza de intrebari si continuand cu Fight Club, unde m-a lasat cu gura cascata la propriu. A urmat a 25-a ora. Cativa ani mai tarziu, mi-a topit simturile si perceptiile in "Iluzionistul", trezind o fascinatie artistica in mine pe care n-aveam sa o mai uit niciodata.

Nu s-a dezmintit nici de aceasta data, jucand un rol probabil mai special pentru palmaresul sau actoricesc si, probabil, interesant pentru multi din spectatori. Cum frumusetea vietii consta in insasi varietatea ei, imi permit umil a nu ma inscrie in categoria de admiratori ai Incredibilului Hulk. Este, foarte pe scurt (caci n-are sens sa o lungim) povestea doctorului Bruce Banner, cercetator iradiat cu tot felul de raze gamma (ca daca erau alfa sau beta, mai pricepeam si eu ceva din poveste!) cautat fiind de guvern datorita proprietatilor speciale pe care le poseda. Ei bine, firavul, sensibilul si melancolicul doctor Banner are o mica problema: daca pulsul ii sare de 200 batai pe minut se transforma intr-o matahala verzulie, pe langa care King Kong pare prietenoasa si mica.

Ei bine, namila asta are o putere para-extra-normala, pusa pe distrus, parand ca nu mai exista nicio urma din plapandul doctor Banner. Fortat sa traiasca prin ascunzisuri, ferit de ochiul vigilent al fortelor militare, isi regasteste iubita, frumoasa Liv Taylor (al carei tata conducea insasi operatiunea de capturare a lui Bruce - ptiu, ce miroase a americanism, drace!) si fuge cu ea in lume.

Sunt cateva clisee gretoase in filmele astea. Ma incapatzanez sa le numesc "american bullshit" si orice film care prezinta cea mai mica farama din boala asta distrugatoare de arta, e scos iremediabil din lista filmelor care ar putea reprezenta CEVA. Din pacate, The Incredible Hulk e plin de "kk american", prin dialoguri, situatie, asa-numitul spirit de datorie american. Give me a break, will you?! Ce-mi place mie cum le rezolvati voi pe toate cu bazooka, vorbiti de proprietatea guvernului american, de onoare, datorie, cu dialoguri smecheresti si pline de superioritate, luand clar din savoarea peliculei si decanzand-o din menirea ei: aceea de obiect de arta.

Verdeata asta uriasa e un erou reeditat de care habar n-aveam si rau am facut. Ca uite asa, mi-as fi dat seama ca nu trebuie sa pierd aproximativ doua ore din viata cu una grande porqueria. Ma rog, pe jumate pierdute, Edward Norton joaca foarte bine! Desi i-as sugera sa isi foloseasca talentul de care dispune din plin si sa mimeze un act prost. Nu de alta, dar nu ar trebui sa fie in ton cu filmul???

Flash of Genius (2008)

Rating IMDB: 6.9/10

Regia: Marc Abraham

Interesant film! Dupa ce m-a trecut prin diverse stari contradictorii(optimism, soc, kilograme de revolta, entuziasm, admiratie), a reusit sa ma puna pe ganduri. De-a binelea!

Inspirat dintr-un caz real, avem impresionanta poveste a lui Robert Kearns, inginer, profesor, sot, tata a 6 copilasi (da, 6!). Baiat destept, inspirat din propria disfunctionalitate a ochiului stang (dobandita in noaptea nuntii de la un pardalnic dop de sampanie), are o sclipire intr-o zi...si uite-asa au aparut, prin anii '60, stergatoarele de parbriz intermitente.

Impreuna cu cel mai bun prieten, investitor de meserie, bat la portile gigantilor auto din SUA, in speranta ca cineva se va arata interesat de inventie, i-o va cumpara si il va lasa sa si-o fabrice singur. Compania Ford da ceva semne si ii cere un prototip pentru a vedea mai bine despre ce e vorba. Si tocmai cand sa bata palma, ce sa vezi! Ford se razgandeste pur si simplu! Din senin!

Robert e dezamagit, dar vrea sa incerce si pe la alte porti. Numai ca, intr-o zi ploioasa, inventatorul nostru are contact prea dur cu lumea asta corporatista: vede pe strada un Ford cu stergatoare intermitente, doua Forduri, trei Forduri...Desi se freaca la ochi, in speranta ca nu a vazut bine, realitatea ramane la fel de cruda: l-au cam furat...

In sufletul inventatorului nostru (si in al meu, deja transpus in acea zi ploioasa si mult indepartata) apare furia, revolta, simtindu-se tradat, inselat, furat, dat la o parte. O cam ia razna la propriu, dar dupa cateva internari specializate, Robert se intoarce acasa mai hotarat decat oricand sa dea in judecata compania Ford si sa mearga pana la capat, de aceasta data.

De aici incepe nebunia adevarata, dar si admiratia mea infinita pentru acest om care nu vrea altceva decat recunoasterea muncii lui, a celei mai importante inventii personale, a ceea ce l-a desavarsit ca om de stiinta. Ford incepe cu prostioarele, ii propun 300.000 de verzisori la inceputul procesului. "Va scrie acolo ca este rodul muncii mele? Imi veti cere scuze?" Cum raspunsul este nu, omul refuza banii si merge mai departe. Avocatul deja il crede nebun si il abandoneaza. Robert merge mai departe, reprezentandu-se de unul singur in instanta, dar mai hotarat ca oricand.

Ford nu se lasa: 1 milion de dolari. Cum raspunsul la cele doua intrebari de mai sus este tot negativ, inventatorul ii refuza si continua procesul. Ford ii propune fabuloasa suma de 30 de milioane de dolari!!!! Cum asta miroase a mitangeala ordinara si nicidecum a recunoastere intelectuala si scuze datorate, Robert nu se lasa nici de aceasta data! Bravos, dom'le, respectele mele!

Un film pe care il recomand categoric! O poveste uimitoare despre demnitate, curaj, revolta, incapatanare. N-am de gand sa divulg deznodamantul dat de justitie, nici nu mi se pare important acum. Esentiala mi se pare lectia de bun simt si demnitate pe care Robert Kearns a oferit-o intregii lumi, in fata unui furtisag de talie corporatista, infinit mult mai gretos decat o gainarie ordinara.

Inca o data, bravo!

The Lodger (2009)

Rating IMDB: 5.7/10


Regia: David Ondaatje


Un remake si nu prea al "Chiriasului" din 1944. De ala hitchcock-ian din '27 nici nu ne apropiem. Acum, daca stau bine sa ma gandesc, istoria cinematografica are atat de multi "Chiriasi", ca ma ia durerea de cap, in incercarea reconstituirii unui sir logic de evenimente. "Chiriasul" aici de fata aduce cu ala din 44, ala din 44 parca aduce cu ala din '27, iar inainte de '27 au mai fost cativa "Chiriasi" in vizita, dar treaba avanseaza atat de mult in timp, incat mi-a fost imposibil sa trec mai departe de Hithcock. Si tocmai cand eram pe punctul de a striga din toti rarunchii: "Cinefili din toate tarile, dumiriti-ma!", iata ca bunul prieten Matash vine sa faca putintica lumina in afacerea asta tare incalcita: "Chiriasul" e al lui Hitchcock! Punct! Bine dom'le!


Varianta din 2009 modernizeaza "Chiriasul" intr-un asemenea hal, incat il introduce in tagma aia a thriller-elor moderne, deja previzibile, cu elemente de intriga ce par a se repeta in ultima perioada.

Avem, in film, doua povesti, asupra carora incercam sa ne dumirim pe parcurs: sunt aceste povesti paralele sau ele se intersecteaza intr-un anume mod? Este vreo legatura intre chiriasul ciudat ce bate la usa doamnei Ellen, in cautarea unei camere si criminalul in serie pe care il cauta detectivul Manning? Chiriasul enigmatic, cu iesiri nocturne la fel de misterioase exista cu adevarat sau este doar o plasmuire a mintii doamnei Ellen, minte greu incercata dupa pierderea baietelului cu ceva vreme in urma?

Ca in orice societate bolnava respectabila, avem criminali celebri (in cazul de fata englezul Jack Spintecatorul), dar si imitatori la indigo (americanul pe care se chinuie de zor detectivul Molina sa il inhate, dupa ce realizeaza ca a condamnat un nevinovat, permitandu-i unui nemernic sa se bucure de libertate in mod nemeritat).

Si acum incepe inducerea in eroare, ameteala, de nu mai stii ce sa crezi! Oare cine ar putea fi criminalul: poate chiriasul (asta in cazul in care chiar exista cu adevarat), poate doamna Ellen (nu sta prea bine cu mansarda), poate domnul Ellen (care mai absenteaza de la serviciu cateva ore din turele de noapte). Si, in definitiv, de ce nu ar fi insusi detectivul Molina (ce, nu s-au mai pomenit politisti cu aplecare spre mierleala?). Stimata familie Ellen, catel nu aveti? Sa-l banuim si pe el!!!!

Filmul asta e incadrat la horror, dar nu prea e asa. Bate clar spre thriller, cu violenta sugerata si nu aratata (ceea ce nu poate decat sa ma bucure, e binecunoscuta cruzimea alui mai bolnav dintre toti bolnavii si chiar n-aveam o placere deosebita sa vad matze scoase din pantecul dududilor de moravuri usoare). Ma rog, pentru cei pasionati de subiect, filmul contine o serie de detalii poate necunoscute pana atunci despre modul de operare al lui nenea Jack, detalii in care nu prea as vrea sa intru nici acum si nici vreodata.

Promit sa revin candva cu o varianta serioasa, cea hitchcock-iana. Asta contemporana nu m-a convins decat un singur lucru: uneori, o dupa-masa poate sa treaca pur si simplu....

21 (2008)

Rating IMDB: 6.8/10

Regia: Robert Luketic

Marturisesc ca imi este foarte foarte greu sa trec de "A saptea pecete". Tocmai de aceea, am ales un film usurel ca un spritz de vara, o trecere brusca pentru care imi cer iertare, dar asa m-a dus pe mine capul, sa ma desprind subit de un film care da dependenta.

"21" nu este nici o capodopera, nici nu da dovada de vreo profunzime nebanuita si nici nu are vreun mesaj sau idei revolutionare. Se rezuma la prezentarea unor fapte adevarate cu studentii de la MIT (Harvard), inteligenta iesita din comun avand latura ei perversa greu de combatut.

Ben Campbell este un student extrem de destept, iar cand desteptaciunea asta e dublata de un bun simt innascut, atunci rezultatul e chiar placut vederii. Isi uimeste profesorii cu dotarile sale cerebrale, fiind modest, corect si vertical in viata. Scolarizarea la Harvard l-ar costa vreo 300.000 de verzisori, ceea ce n-ar putea produce decat in vreo cinci vieti cu salariul lui studentesc de la atelierul de camasi si cravate, unde isi mai petrece dupa-amiezele.

Unul din dascali, Micky Rosa (Kevin Spacey), il remarca si doreste sa il recruteze intr-un grup pe care il formeaza de ceva vreme. Mneah, nu e vorba de club de matematica, cerc de geografie sau alte activitati scolare: e un grup de tineri dotati intelectual peste medie care si-au dezvoltat un intreg sistem de numarat cartile la Blackjack plus alte scheme, strategii de urmarire a jocului si de comunicare intre ei. Fiecare weekend le aduce o excursie in cazinourile din Las Vegas, dar si multi bani. Foarte multi bani! Sigur, au cateva reguli create de colericul Micky Rosa, pe care trebuie sa le respecte cu strictete.

Tinerelul nostru nu prea ar vrea sa se bage in afacere, dar presat de situatia materiala, intra in business cu gandul ca se va retrage imediat dupa castigarea celor 300.000 de dolari necesari scolarizarii. Totusi, se schimba pe parcurs: incepe sa castige foarte multi bani, intra in alte cercuri, isi schimba sensibil stilul de viata si garderoba, isi neglijeaza vechii prieteni, devine arogant si tot repertoriul unei imbogatiri peste noapte.

Intr-unul din cazinourile pagubite e un nene (Laurence Fishburne) de la supravegheri care este cu ochii pe el, mai ales ca s-au introdus sistemele de recunoastere autoamata a fetzelor. Daca la aceasta mai adaugam si pierderea a 200.000 de dolari intr-o noapte (lucru care l-a scos din minti pe conducatorul grupului), lucrurile incep sa arate din ce in ce mai rau pentru Ben Campbell.

Filmul nu are nici morala (sau ma rog, sa zicem ca stai sub obladuirea maestrului, te revolti si incerci sa ii preiei afacerea, il denunti unde trebuie si ti-ai asigurat spatele) si nici vreun mesaj puternic. Dar interesant prin prisma faptului ca reda personaje si situatii reale. Usor, de dupa-masa, inainte sa te cufunzi in somn...